Voice Acting 101 - partea a III-a

Joe Bevilacqua

Iata si ultima parte a articolului lui Joe Bevilacqua. Incercati sa va raspundeti sincer la intrebarea de final. Pentru ca asta e tot ce conteaza. Bafta!

Tendinte in schimbare

Una din actualele tendinte in industria americana de animatie este sa aduci mari vedete de film sa dea voce personajelor. De la Robin Williams in Aladdin, Tom Hanks in Toy Story, chiar si Woody Allen in productia DreamWorks, Ants, toate aceste staruri nu numai ca cer onorarii imense, dar iau “painea de la gura” principalilor voice actors.

“Au aparut o multime de schimbari in industrie”, spune Lee Harris. “Distribuire celebritatilor promoveaza desenele animate mai mult catre adulti decat catre copii. Un copil care se uita la desene animate n-o sa sara niciodata in sus si sa spuna “Extraordinar, asta-i vocea lui Danny De Vito!” Am citit o declaratie a unui director de casting de la una din marile companii, care spunea ca vremea celor ca Mel Blanc sau Daws Butler a apus, de acum vor sa distribuie celebritati arhi-cunoscute pentru ca sunt actori “adevarati”, de parca Mel si Daws n-ar fi fost actori.”

Lee Richard Harris

“Cel mai mare actor pe care l-am cunoscut vreodata a fost Daws Butler”, subliniaza Greg Burson.

“Se invart in jurul celebritatilor”, spune Corey Burton, “pentru ca acestia au deja o personalitate bine definita, pe care o pot folosi sa dea viata unui personaj, in timp ce un voice actor, care poate juca mai multe roluri, asteapta indicatii pentru a crea o anumita voce. Asa ca l-au luat pe Don Rickles pentru Toy Story, i-au spus “Don, esti Mr. Potatohead” si au folosit personalitatea lui pentru a da viata personajului. Ca sa nu mai vorbim despre beneficiile suplimentare pe partea de marketing. Asa au obtinut promovare la Entertainment Tonight  sau la alte show-uri TV de tipul “in spatele scenei”. Nu e ceva rau, dar au ignorat complet voice actor-ii si asta e o jignire la adresa lor.” 

Phil Proctor vorbeste despre dificultatile intampinate in a tine pasul cu schimbarile din industrie: ”Fac asta de peste 25 de ani si am trecut printr-o multime de idei despre ce e “potrivit” si ce nu. E complicat atunci cand descoperi o nisa pentru tine si apoi ti se spune ca nu mai e nevoie de nisa respectiva.”

Paul Frees

Lee Harris declara: “Scopul meu e sa am un personaj original intr-o serie de televiziune. Generatia noastra de “TV babies” ia acum deciziile in distributie, scenarii si regie si se pare ca avem multe nostalgii. As vrea sa fiu cunoscut pentru un personaj original, pe care lumea sa si-l aduca aminte. N-am pierdut niciodata asta din vedere, chiar daca toate celelalte in industrie s-au schimbat. Daws descria modul in care se lucra pentru animatii sau reclame; cineva ridica telefonul si spunea: “Daws, Frees, June Foray, veniti sa facem un desen animat.” Nu ma astept ca lucrurile sa se desfasoare la fel si de acum incolo, dar “blestemul celebritatilor”, combinat cu “jocul la siguranta”, folosind doar cateva voci cunoscute, acestea sunt lucrurile impotriva carora merita si trebuie sa luptam.”

Just Do It

Showbiz-ul e foarte dur. Odata ce te-ai decis sa intri in randurile actorilor someri, trebuie sa te impaci cu gandul ca e posibil sa nu reusesti niciodata. Numai cei foarte determinati reusesc. Nu trebuie sa-ti impui limite de timp, pentru ca poate fi foarte stresant si restrictiv. Stiu foarte multi actori care mi-au spus “Daca nu reusesc in cinci ani, ma intorc in Kansas.” Le-am raspuns de fiecare data: “Daca asa gandesti atunci de ce ai plecat din Kansas?” Pentru mine, actoria este un mod de viata, nu o cariera. Ori o traiesti, ori nu. Daca o traiesti, atunci o s-o urmezi toata viata si o sa iubesti fiecare minut. Invatare, dezvoltare, imbunatatire, auditii, creatie – aici ar trebui sa te concentrezi, nu pe incercarea de a deveni bogat si celebru.

Cam asta e. Studiati mult si cu pasiune, invatati sa jucati, faceti un demo scurt dar memorabil, cautati-va un agent, mergeti la auditii, apoi studiati din nou, mergeti din nou la auditii si, undeva, pe tot parcursul asta, e posibil sa deveniti urmatorul Bart Simpson sau Yogi Bear.

Asa ca, acum stiti adevarata poveste, nu cea indulcita, colorata de reflectoarele de la Hollywood. Inca mai vreti sa faceti parte din ea? Am eu numarul unui bun psiholog.

Voice Acting 101 - partea a II-a

Joe Bevilacqua

Iata, in continuare, cateva lucruri legate de cum sa-ti modelezi vocea, dar si despre sesiunile de inregistrari, traduse si adaptate din articolul "Voice Acting 101" scris de Joe Bevilacqua. Sa cititi bine! :)

Descopera-ti vocea

Vocile de astazi se confrunta cu numeroase piedici cand vine vorba de crearea unui personaj original. Studiourile cauta vocile cunoscute, nu pe cele noi. Cea mai mare parte a vocilor de exceptie, ca Mel Blanc, Daws Butler sau Paul Frees, nu mai sunt iar studiourile au nevoie de voci asemanatoare ca sa poata continua seriile de desene animate.

Joe Alaskey spune ca “actualizarea desenelor animate clasice ale Warner Bros. poate fi extrem de distractiva dar si extrem de dificila. Responsabilitatea de a juca toate personajele din Marvin The Martian in the Third Dimension a fost coplesitoare, inregistrarile au durat aproape un an, dar a meritat! Insa si o voce mai putin originala, ca cea a lui Stinkie din Casper a fost destul de solicitanta.”

Greg Burson

Greg Burson, actuala voce din spatele unor personaje clasice, ca Yogi the Bear si Bugs Bunny, inca ii studiaza pe cei care au dat vocile originale si felul in care vorbeau in mod normal. “Oamenii iti lasa indicii. Insa depinde de tine sa le poti urma. Yogi a fost destul de usor pentru mine si asta pentru ca e un personaj cu care am crescut si pe care-l iubesc. Bugs e mult mai dificil, mi-a luat un an sa pot sa-l joc asa cum trebuie. Fac vocea lui Bugs din anii ’50, pentru ca cei de la Warner Bros. au considerat ca aceea a fost cea definitorie, din perioada Mel Blanc.’

Nu doar o voce

Mel Blanc

Atunci cand creezi un personaj original, e important sa te implici complet, nu doar vocal. Aspectul fizic al personajului e la fel de important ca si vocea sa. Cand interpretez personajele din Willoughby and the Professor, serialul meu de radio, fac mai mult decat sa stau in fata unui microfon si sa vorbesc. Imi implic tot corpul in aceasta experienta, ca si cum as fi pe scena. Cei care asista la inregistrari se distreaza la fel de mult ca si atunci cand asculta inregistrarea finala. De exemplu, gesticulez cu bratele destul de mult, pentru ca am descoperit ca asta da inregistrarii senzatia de miscare. Pentru Willoughby, pustiul de 12 ani, imi ridic sprancenele, deschid ochii cat pot de mult si stau cat mai drept posibil. Asta ma ajuta sa obtin ritmul alert si tonul copilaresc. Personajul Profesorului e un tip falcos, spre deosebire de mine, care am o fata ingusta, asa ca imi intind obrajii cu degetele cat pot de mult de fiecare data cand joc personajul. Toti marii voice actori lucreaza inclusiv fizic.”

“Cand am jucat rolul Vrajitoarei Hazel, m-am intors acasa cu gatul intepenit, pentru ca m-am fortat sa stau in pozitia care-mi dadea cea mai buna interpretare a personajului”, isi aduce aminte June Foray.

“Am un talent nativ si il folosesc”, explica Nancy Cartwright. “Am descoperit metode de a deveni alt personaj doar printr-o ridicare din spranceana sau strambandu-mi gura; sunt nuante care afecteaza vocea si te pot ajuta sa slefuiesti un personaj.”

“Toti suntem lacomi, toti avem momente de furie, toti suntem generosi, toti iubim, trecem prin tot felul de emotii. Dar sa fii voice actor inseamna sa iei toate aceste emotii si, combinate cu abilitatea da a-ti putea modifica vocea, sa le insufli personajelor carora le dai viata”, spune June Foray.

Sesiunile de inregistrari

Sunt multe tipuri de sesiuni de inregistrari. Cateodata, fiecare personaj e inregistrat separat, apoi totul este editat si mixat de inginerul de sunet. Poate fi insa destul de dificil de jucat in conditiile astea, pentru ca actorul nu are posibilitatea de a-i auzi pe ceilalti, astfel incat replicile sa curga natural. Cea mai mare parte din activitatea lui Mel Blanc la Warner Bros. s-a desfasurat in felul acesta.

Stephanie Morganstern

Un alt tip de sesiune de inregistrari este adaugarea vocilor in post-productie, cand animatia a fost finalizata. Insa acesta este cel mai dificil mod pentru un voice actor. Cele mai multe desene animate importate din Japonia pentru piata englezeasca sunt inregistrate in acest mod. Stephanie Morganstern, care joaca rolul Sailor Venus in Sailor Moon este experta in acest tip de inregistrari.

“Folosim tehnica lip-sync band”, explica ea, “care ne permite mai multa precizie, mai ales atunci cand joci scene de actiune si trebuie sa fie totul cat mai realist posibil. Cuvintele pe care trebuie sa le rostesti sunt scrise de mana pe o banda transparenta care e rulata, mai repede sau mai lent, sincronizata cu banda video si proiectata pe un ecran foarte lung, desupra monitorului video. Cand incepe proiectia, vezi imaginile de pe monitor insa te concentrezi pe ecranul de deasupra unde cuvintele se deruleaza cu viteza cu care trebuie rostite. Trebuie sa dai fiecare sunet, respiratie, strigat, interjectie, in momentul in care acesta ajunge in dreptul markerului din stanga ecranului. De asta cuvintele sunt scrise de mana: daca personajul vorbeste foarte repede, cuvintele sunt scrise oblic, pentru ca-ti ia mai putin timp sa le rostesti; daca e nevoie sa lungesti cuvintele, acestea sunt scrise labartat, in asa fel incat sa acoperi durata lor pe ecran. E o metoda foarte restrictiva si ai nevoie de multa concentrare, timing si control ca sa iasa asa cum trebuie.”

Daws Butler

Cele mai bune sesiuni de inregistrari sunt cele in care actorii sunt toti in aceeasi camera, jucand ca intr-o piesa de teatru radiofonic. Toate desenele animate ale lui Jay Ward, Rocky and Bullwinkle, de exemplu, sunt facute in acest mod. Mark Evanier, cel care a scris si regizat vocile de la Garfield lucreaza in acelasi mod. Imi aduc aminte de multele inregistrari pentru The Jetsons, cand Daws Butler, Penny Singleton, Mel Blanc, Howard Morris, intreaga distributie statea in cerc. Se incurajau, se provocau unii pe altii si asa au iesit inregistrari de exceptie.

Phil Proctor isi aduce aminte ca “atunci cand am facut The Smurfs (Strumfii) la Hanna-Barbera, ne-am distrat pe cinste. Era prima mea inregistrare acolo, cu Daws Butler, Alan Young, Paul Winchell si Jack Riley; Gordon Hunt era regizor. Toti au spus “Phil are un accent britanic excelent, hai sa-i facem un personaj.” A fost minunat, ca in vremurile filmelor de altadata. M-am simtit ca in mijlocul unei trupe de teatru.”

Din afara pare asa de simplu, nu-i asa? Urmeaza partea a III-a, in care se va face vorbire despre evolutia pietei dar vom avea si cateva cuvinte pline de intelepciune din partea lui Joe Bevilacqua.